Revelație…sau cum era să mă înec cu un snickers

Noroc, lume!
Mă bucur că în sfârșit mi-am tras blog și eu și pot scrie pentru mine. Mi-a luat ceva ani acest vis, însă cred că am mai prins la minte între timp și asta se va reflecta și în scris
Ca să nu lungesc vorba, dacă acuma citești acest articol, îți mulțumesc pentru timpul tău și îți promit că o să scriu cu inima mereu. Asta e tot ce nu mi-a putut lua nimeni, niciodată!
Cum am ajuns să îmi pun visul la bătaie?
Ei bine…

O zi obișnuită, ca oricare alta de vreo două luni încoace. Hrănit fata, stat vreo zece minute cu ea în poziție verticală ca să nu vomite, schimbat scutec, încălțat în ghete și am ieșit afară unde ne aștepta tati al nostru.
Aaaa, să nu uit! Când să ies din casă, ochii îmi cad pe niște snickerse arătoase. Eu în general iubesc cam tot ce e dulce, însă din sarcină am dezvoltat o iubire aparte pentru snickers.
Așa că am pus mâna pe ele și am ieșit.
Ca de obicei, traseul nostru duce spre niște straduțe înguste care ne aruncă într-o priveliște de basme. Mergând așa, discutam despre una, despre alta. Planuri grandioase de viitor. Andrei îmi povestea cum noi o să călătorim în trei în motocicletă cu calească* și cum o să facem înconjurul lumii în doi când ieșim la pensie, iar eu… tot stăteam cu gândul că trebuie de mâncat snickersele celea, că uite afară e cald și acuș o să se topească.
Le-am scos eu frumușel din buzunar și cu o privire de asta provocatore: „vreeeeeei?”.
A vrut.
Acuma că el a terminat de povestit planurile lui, am început și eu cu ale mele. „Iaca să trecem bine de carantină, în august ne ducem acasă, atunci semnăm trei contracte mari(ca valoare) și ne întoarcem noi în Moldova peste un an.
A strâmbat el din nas și eu am simțit nevoie să gesticulez, să vorbesc despre toate minusurile de a trăi în Franța, despre cât de important este să ne urmăm visele, despre…îîîîî….îîîîîî….hhhhh….
M-am oprit. S-a oprit.
Îîîîî…..îîîî…hhhh
Ochii bulbucați, albă ca varul la față. Andrei și-a aruncat ciocolata și pe a mea tot. M-a apucat de mijloc, m-a strâns. Bătut pe spate.
Am scuipat. Tușeam continuu vreo două minute și mă uitam la ochii lui care mă certau că l-am speriat, dar mâinile mă mângâiau și mă ajutau. Îl ador când așteaptă să îmi treacă când mi-e rău și nu are răbdare să mă certe când fac vreo boroboață
„Micuțo… ce m-ai speriat!”
„D-apoi eu… am avut senzația că…”

În acel moment am avut o revelație. Eu vreau să fac tot ce mă face fericită. Acum. Aici. Așa că am ajuns acasă și am decis că vreau blog, pentru că timp de pierdut nu este. Te pornești la plimbare, ai planuri grandioase și e posibil să nu te mai întorci acasă, poți să te îneci cu ciocolata preferată

Bisous

Photo credit de Ronald Cuyan pe Unsplash

Împarte cu prietenii
445Shares

4 Comments

Felicitari! 🎉 Pentru ca nu te-ai inecat si pentru revelatie! 🤗
Cu siguranta imi va face placere sa te citesc, sunt convinsa ca scrii la fel de frumos cum pictezi! 😉
Go girl!

Flori, îți mulțumesc din suflet. Prind aripi💙
Promit să scriu mereu cu inima și dacă uneori mai greșesc, să îmi spui. Te îmbrățișez ❤

Lasă un răspuns