Nimeni, niciodată nu îmi va putea lua cuvintele

Am pierdut multe până acum. Ceasuri, inele, cercei, relații
Am suferit după ele, pe unele chiar le-am și căutat. Uneori le-am găsit, alteori le-am regăsit în alte lucruri de care m-am atașat. Cercul acesta se rotește continuu, pierzi-câștigi-suferi-înveți și iar de la început. Deseori am trecut ușor peste pierderi, însă am avut și momente mai grele care au durut și au durat zile, săptămâni, ani. Cu unele am făcut pact, le-am lăsat în minte, acoperite cu frunze și curcubeie, lacrimi și muci, și adâncite cât mai tare să nu doară când v-oi umbla pe acolo. Cu altele nu m-am înțeles nicicum, au rămas o rană deschisă și de fiecare dată când au avut ocazia m-au făcut să plâng, să doară iară, să regrete, să taie și mai tare și mai adânc… atunci am tot început să mă subțiez, să mă șterg, să mă împiedic iar.
La psiholog îmi era rușine să mă duc, de oamenii dragi mă feream să fiu compătimită, prietenii…
Atunci am început să scriu. Să las pe foaie ce trebuie să las pe conștiință.
La început a fost un carnet. Am continuat pe un sfârșit de caiet de română, după care au urmat numeroase sfârșituri de caiete la universitate. Așa a prins viață Ingineria metaforelor.
De atunci nu mă mai tem de suferință, eu am găsit calea spre înțelepciunea mea.

Așa am înțeles că eu pot să pierd orice, dar nimeni, niciodată nu îmi va putea lua cuvintele. Așa că eu o să scriu și o să scriu un roman în care nu există vinovați

Aici o să adun texte care cândva vor fi parte din #duminicitârzii, un roman fără sfârșit.

Te invit cu drag să citești printre rânduri cu inima.

Bisous

Photo credit de Ronald Cuyan pe Unsplash

Împarte cu prietenii
79Shares

2 Comments

Nu camufla nimic, acceptă, cere ajutor, spune și te debarasează. Asta ajută, nu măștile.
Te pup pe frunte să treacă❤
Eu știu că tu poți!

Lasă un răspuns