Până unde e limita bunului simț?

Sunt un om empatic și când spun empatic, eu chiar mă refer la acea fată care mereu se pune în locul interlocutorului, clientului, vânzătorului, mamei, fratelui, soțului, prietenilor… asta sunt eu, mă gândesc mereu și mereu să nu supăr pe nimeni, iar dacă și o fac uneori, involuntar, păi nu dorm cu nopțile tot derulând scenarii de cum aș fi putut proceda altfel. Nu mă laud cu această calitate, dimpotrivă – eu lucrez cu mine prin exerciții zilnice să scap de această „vinovăție” a acțiunilor. De cele mai multe ori, am așteptări ca oamenii să procedeze la fel cu mine și în momentele în care nu se întâmplă așa, mă simt prost și nu îmi place
Am avut neplăceri din această cauză și în viața personală, și la muncă, și atunci am zis că eu o să devin mai echilibrată emoțional și mai diplomată cu sentimentele și sensibilitatea.
Bineeeeee, dar bunul simț îl păstrez în continuare și cred că acesta ar trebui să fie un must have pentru oricare.

Zilele acestea mi-am adus aminte de o situație care m-a supărat rău, atunci nu știam cum să procedez și iaca așa și nu mă lasă în pace gândul „de ce”? De ce alegi să fii nesimțit, când poți evita, dacă ai gram de compasiune și minte?
Chiar vreau să mă jălui, poate mi-a sta mai ușor.

Deci, am avut o perioadă grea în viața mea. A fost un prag care l-am pășit, dar m-a marcat ulterior. Aveam și probleme de sănătate, și probleme de regăsire.
25 de ani, necăsătorită. Asta îmi era diagnostic, într-un fel Fată bătrână, ce să mă mai ascund după deget.
Și, tot pe atunci, cineva m-a luat de cumătră. Am acceptat pentru că îmi erau dragi oamenii cu pricina.
Toate bune și frumoase.
Mămica mea, ieșind la piața din sat, se întâlnește cu o consăteancă. Și din vorbă în vorbă, cetățeanca noastră se interesează de mine. Mă rog, așa-i în sat, lumea se laudă cu copii de la un timp.
Din vorbă-n vorbă, ajung la faza că eu botez pe finuța mea, la care DOAMNA adaugă „ei, lasă măcar să boteze copchii străini dacă pe ai ei nu și-i face”
Scârbos…
Eu dacă eram atunci acolo aș fi vomitat în capul ei și pe urmă aș fi plâns. Doamne, dacă măcar o secundă ar fi știut ce poveri duc, cred că își dădea singură o palmă peste clanțul lung!

Prieteni, nu mai întrebați și nu mai comentați niciodată pe nimeni referitor la subiectul copii, nunți și în general alegerile cuiva de a fi într-un fel. Voi nu știți ce poate ascunde un om cu față zâmbitoare. Lăsați oamenii să își care nevoile în liniște, vă rog din tot sufletul!
Nu empatici. Nu buni. Înțelepți.

Huuu, mi-a stat mai bine. Mulțumesc că m-ați ascultat.

Acuma întrebare, dacă aș trimite-o în p¥z&@ măsii pe cotoroanța asta, o să fie un semn de lipsă de educație din partea mea?

Bisous

Photo credit de Estudio Bloom pe Unsplash

Împarte cu prietenii