Da, am fost prea multă…
Îmi spuneai adesea că vorbesc mult, că simt cam mult, că gesticulez cam mult, că vreau cam mult. Cam mult de tine, cam mult de noi, cam multă atenție.
„Dar noi acum nu avem timp să vrem.”
Am stat dreaptă și de neclintit în fața acestor purtări. Aveam scut din dragoste, pe atunci.
Într-o zi mi-ai spus să am răbdare. Să învăț să aștept. Să fiu matură. Am strâns din dinți.
Atunci a fost cam mult pentru mine. Am rămas goală.
O ușurare de sentimente.
Au urmat zile când eram Dunăre în patul nostru. Lacrimile mele erau sărate și atât de vii. Atunci scutul s-a crăpat, iar tu nici nu ai observat.
L-am lipit eu cu sărutări de dimineți, cu rare flori, cu atenții pe care nu le mai așteptam. Doar asta mi-ai cerut: să nu mai aștept.
Și, eu nu am mai așteptat. Primeam și îmi era suficient.
Am început să fiu tot mai puțin…
Cumva nu erai obișnuit să fii tu mai mult și am pierdut amândoi.
Tu ai pierdut mult, eu am pierdut devenind puțin.
Două dureri și un singur răspuns.
Prețuim abia când…
Autor: anonim
Photo credit de Matt Ridley pe Unsplash
Eu încă te mai scriu în poezia mea
