Măriuca, ai născut?

„Ap, ce, ai născut?”
Cu această întrebare mă trezeam tare des după jumătatea lui februarie.
Și, iată că pe douăzeci și două februarie am născut.

M-am trezit într-un salon alb, abia reușind să deschid ochii, când o asistentă m-a apucat de mână, mi-a zâmbit, mi-a pus un bebeluș în brațe și mi-a arătat spre un buton de lângă pat. Am înțeles să apăs pe el în caz că am nevoie. Mi-a mai spus ceva în franceză ce nu am înțeles, dar am zis și eu „merci, madam” și am zâmbit că așa e frumos.
Numai a ieșit din salon și bebelușul din brațe a început să plângă. Atunci în mintea mea au apărut toate imaginile drăgălașe cu mamele și puii lor în brațe, zâmbind imediat după naștere și am înțeles că asta nu va fi despre mine
„Da tu de ce plângi?”, cred că s-a uitat trei secunde la mine și a început a plânge mai tare.
Ok, m-am ridicat din pat, mai mult aplecată de durere și hai la legănat, Marie.

Patru zile în spital, în care nu am dormit pe noapte mai mult de două ore, ținut în brațe sau pe mine bebelușul, fredonat de cântece inventate pe loc, tresărit la orice mișcare a Ei, mirată de caca verde, strâns din dinți când sânii au început să se umfle și îngrijorată că nu o să o pot alăpta, zeci de întrebări asistentelor medicale, cărora le stârneam zâmbetul – aceste zile pentru mine au însemnat o viață. Da, patru zile în care am înțeles că tot ce am trăit până să pășesc pragul spitalului înainte de naștere a fost floare la ureche.

Ce s-a întâmplat când am ajuns acasă în trei?
Euforie. Mirare. Grijă. Frică. Stres. Oboseală. Lacrimi, când de fericire, când de neputință.
Și, multă iubire. O căldare de iubire ce mi-a fost turnată în cap fără înștiințare.

Cea mai frecventă întrebare în prima lună a fost: și, cum viața în trei? Cum e viața după?
Fetelor care nu au bebei, le spuneam să mai aștepte, celor ce aveau știam că vor să își bată joc de psihicul meu, celor însărcinate le spuneam că… la mine a fost greu, dar fiecare organism e diferit și nu trebuie să își facă griji

Eu încă învăț să fiu mamă.
Pe alocuri e greu. Uneori îi trag câte un bocet, două pe zi. Dar, când o am pe Kira în brațe, o pup, îi zâmbesc, îi vorbesc și mă joc cu ea fără gram de indispunere. Mă uit la ea și realizez cât sunt de norocoasă că o am ca fiică, iar celelate o să le rezolvăm.
Vorbesc din perspectiva unei femei care îl are alături pe soțul ei, care se implică în creșterea copilului la fel de entuziasmat ca și mine. Împreună ne documentăm, împreună îngrijim(și schimbatul scutecului, desigur. pe mine mă miră tații care nu o fac),  împreună sau pe rând dormim, numai eu plâng , împreună ne înervăm unul pe celălat, împreună…

Împreună este mai ușor.

P.S.
Sunt trei luni și un pic, nu sunt în măsură să dau sfaturi nimănui, dar cu drag o să vă povestesc în articolele ce urmează despre experiența și constatările personale.

Bisous

Photo credit de The Hk pe Unsplash