Emoții și sentimente în alăptare

Mi-a pus puiul pe piept și mi-a zis să îl hrănesc. M-am uitat la ea, apoi m-am uitat la Andrei și îmi era rușine că eu nu știu cum asta să fac. Îmi era, efectiv, frică să o atașez la sân. Am avut două-trei încercări eșuate și i-am spus „I can’t..”. Ea s-a uitat la mine și a zâmbit, apoi s-a apropiat, mi-a apucat sânul, a apăsat mamelonul și de acolo am văzut fascinată că curgea un firișor de colostru(avea să aflu mai târziu că așa se numește). Însă chiar și așa, Kira a refuzat să îl ia, plângea amarnic. Cum și eu trecusem printr-o naștere complicată și nu mă prea puteam mișca, asistenta mi-a spus să mă odihnesc, Kira va fi pe mâini bune și o vor hrăni ei. Sinceră să fiu, nu m-am simțit deloc vinovată, știam că nu pot face față atunci, așa că purșisimplu am adormit.

A doua zi, încă eram prin cosmos undeva, când la ușa mi-a bătut asistenta, mi-a adus-o pe Kira și mi-a spus „courage, maman”, și a lăsat-o lângă mine, plecând fără ezitare. OK, hai că trebuie să ne descurcăm noi cumva. Am uitat să menționez că mi-a explicat clar și răspicat că dacă voi poziționa bebelușul la sân corect, probleme nu voi întâmpina.
Până să vină Andrei, am încercat să o alăptez de vreo două ori, dar nu prea a stat la sân și am înțeles că eu nu mă descurc încă de una singură, iar pe Kira trebuie să o hrănim cu lapte formulă până când. Spre marele meu noroc, am născut la Paris și da, am avut parte de medici și asistente care mi-au fost alături pe tot parcursul acestui început de alăptare emoționant.

Sinceră să fiu nu eram deloc încântată de zecile de ori de asistență din partea lor, voiam să cedez, motivând că eu nu am lapte. Haha, de parcă eu eram mare specialist și măcar știam cum aș recunoaște dacă am sau nu am
În fine, Andrei mi-a spus clar că „iubita, măcar primele șase luni, te rog. Imunitatea ei, acum e la tine”. Înduioșată și cu lacrimi în ochi, am dat afirmativ din cap că eu pot.

A treia zi m-am trezit cu sânii cât bidoanele Jesus! ce tari sunt și cât mă dor și Kira nu vrea să mănânce pentru că mamelonul era plat deja. Iar bocete, iar asistentele cu noi care îmi explicau că e un proces normal și totul va fi bine. M-au poftit frumos în duș și mi-au explicat că trebuie să mă storc sub apă călduță. Whaaaaaaat?
Ei bine, credeam că leșin de durere, dar lapte așa și nu mai vedeam că curge. Atunci una din asistente mi-a spus că aș putea să mă ajut cu pompa de stors sânii, doar că ea nu îmi recomandă să mă folosesc de ea. În acest mod, riscam să prelungesc acele zile dureroase, pentru că receptorii cumva aveau să primească informația că copilul deja mânâncă și vor produce și mai mult lapte. În fine, până la urmă aceasta era doar părerea ei și eu, de exemplu, așa am făcut.

Am ajuns acasă și după numeroase încercări, eu nu puteam să mă storc, așa că Andrei mi-a spus, hai să te ajut, împreună o să reușim. Și da, am reușit.
Practic din acea zi, cred că a cincea era după naștere, eu nu am mai știut ce e aceasta furia laptelui, durere de mameloane(poate acum un pic când Kira are tendința să mi le întindă după cum ii cheful).

Tot auzeam de plăcerea, emoția și așa niște sentimente frumoase pe care TREBUIE să le simți când alăptezi copilul, iar eu nu simțeam și eram rușinată să recunosc aceasta.
Prima perioadă am evitat să mai vorbesc cu cineva, tot ce mă neliniștea ne consultam cu medicul, iar Andrei a fost și a rămas suportul meu NR. 1 în absolut orice dificultate întâmpinam.

Nici nu mai știu când s-au scurs primele trei luni și am început să alăptez în poziție orizontală. Apoi puiul meu, după ce mânca a început să ridice capul și să se uite fix la mine, timp de câteva secunde bune. „Mulțumesc, mama” iar eu mereu îi răspund „Cu plăcere, iubita”

Abia atunci am început să prind „kaif” din alăptare și să le înțeleg pe mămicile care îmi vorbeau despre aceasta. Acuma, la aproape șase luni mă simt fericită că nu am renunțat, că am cerut ajutorul unui specialist, că am recunoscut că nu mă descurc, că i-am spus tot ce simt și cum mă simt soțului meu, și el mereu a fost acolo cu trup și suflet pentru a clarifica ce nu mi se primește.
Nu știu cât voi alăpta, pentru că acum aceasta e cea mai frecventă întrebare și îndemn. Atâta timp cât voi simți, cât voi putea și cât voi vrea. Pentru că dacă o să încetez alăptarea după șase, nouă luni sau un an – nu mă va face nici pe departe o mamă rea. Eu nu o să ascund că eu mă iubesc la fel de mult și pe mine și am grijă să am o stare mintală sănătoasă și țin la ea.

Acuma, în săptămâna mondială a alăptării aș vrea să vin cu îndemnul de a veni și voi în sprijinul proaspetelor mămici, de a le vorbi de experiențele pe care le-ați trăit, poate un sfat pe care voi nu l-ați avut când ați născut, dar ați fi apreciat să îl primiți, să le spuneți că indiferent ce se vor alege ele, nu e treaba nici a mâcăi Ileana, nici a soacrei, nici a prietenelor să le spună CE TREBUIE SĂ FACĂ ȘI CUM E BINE SĂ FACĂ.
Acuma, în săptămâna mondială a alăptării – să ne informăm din surse sigure, de la specialiști acreditați în consultarea alăptării, despre ce se întâmplă cu corpul nostru imediat după naștere și ce ar fi bine să cunoaștem înainte.
Acuma, în săptămâna mondială a alăptării – să nu uităm să ne sunăm mamele și să le mulțumim pentru tot, fără vreun motiv anume.
Acuma, în săptămâna mondială a alăptării – să ne strângem puii la piept și să le spunem cât de tare îi iubim, indiferent dacă îi alăptăm sau nu, pentru că asta nicidecum nu schimbă cu nimic dragostea noastră față de ei.  

Bisous