Nu îmi plac filmele seriale pentru că mi-ar fura mult din timp, tocmai din acest motiv cred că nu m-am uitat până acum la mai mult de cinci filme seriale, și acelea mai săream peste episoade dacă erau multe. Ultimul film serial, dacă stau bine să mă gândesc, cred că a fost pe la vreo 20-21 de ani când l-am urmărit, Anatomia lui Grey și Lie to Me.
De atunci nu mi-a mai prezentat interes nici unul, cu toate că eram tentată de unele seriale care erau pe val, toți vorbeau de ele în diferite contexte, cum ar fi Game of Thrones, și eu care îmi duceam profesia în domeniul marketingului ar fi fost cazul să fi știut de el, dar nu, nu l-am privit, nici măcar o serie.
În schimb, mi-a trezit curiozitatea un film citind o postare din grupul Cinema Club – totul despre filme și seriale , de acolo aleg adeseori, după recenzii, câte un film să mai privim în weekend, și așa am fost curioasă să îl caut și eu: This is Us.
L-am găsit, am început să privesc, un episod, două, trei și… așa am ajuns să fac terapie cu ajutorul filmului. El a venit exact în momentul când am avut cea mai mare nevoie. M-am regăsit în atât de multe momente, am plâns ca un copil retrăind unele amintiri din copilărie. În unele din episoadele sale, am înțeles cât de diferit am trăit noi în familie, deși suntem cinci copii ale aceleași mamă și aceluiași tată, oricum fiecare din noi are bagajul său de sentimente față de dragostea pe care a primit-o, educația, unele experiențe. Am conștientizat acest lucru, pentru că mi-am adus aminte de o discuție pe care o aveam cu fratele mai mare, povestind o amintire din copilărie în legătură cu o rudă de a noastră. Din perspectiva mea, povesteam niște momente frumoase, de grijă, daruri și mă abunda o emoție pozitivă. Fratele, în schimb, povestea amintirea lui cu acea persoană care nu erau tocmai frumoase. Și el a rămas cu acele emoții când își aduce aminte de ea, pe când eu, dimpotrivă, sufletul mi se umple de melancolie, dragoste. Și acesta a fost un caz singular, nemaivorbind de zecile pe care le-am tot depănanat în ultimul timp, iar eu eram atentă la detalii și nu îmi venea să cred cât de diferit am trăit, deși aparținem aceleași familii.
Păi iată, filmul, mai mult decât orice gen, este un adevărat studiu psihologic, descoase unele evenimente până la cauza lor – întorcându-se și apelând la trecut. Am ajuns la sezonul doi, sunt patru în total, și mă simt de fiecare dată când privesc vreo serie, ca la psiholog. Aplic și eu odată cu ei tehnica întoarcerii în trecut și mă ajută mult să mă înțeleg pe mine în primul rând. Ce îmi place cel mai mult în acest serial este ideea care se transmite: e normal ca într-o familie să existe neînțelegeri, asta e atât de uman, însă atunci când cuiva din membri îi este greu, toți se susțin și uită de supărări. Nu în zadar familia este o unitate pe care se bazează o societate, pentru că acolo ar trebui să existe acea legătură, acea căldură și sentimentul că tu aparții unui grup pe care te poți baza atunci când simți că singur nu vezi rezolvarea unei probleme.
Nu știu cum pe alții, dar la mine mereu funcționează tehnica de ajutând pe alții mă ajut pe mine, în primul rând.
Am învățat să fiu mai directă în relația cu părinții mei, m-am maturizat brusc și din acel moment nu a trecut o zi în care să nu îi sun cel puțin odată. Pentru mine cinci, zece minute sunt puține, pentru ei, într-o zi, pot însemna enorm. Am înțeles că indiferent de ce curs nu ar lua viața, nu aș vrea să am remușcări, ci să am inima împăcată și plină de dragoste pentru confesiunile noastre zilnice.
Am decis să scriu acest articol cu speranța că, dacă voi putea ajuta măcar un singur om să conștientizeze importanța ”să fii bine tu cu tine”, atunci eu mi-am îndeplinit misiunea
Și cred că acest film vă poate ajuta și pe voi să vă priviți din interior.
Bisous
Photo credit de Austin Chan pe Unsplash.
Terapie cu This is us
